UE și gazul rusesc

Declarația este reală. Ce reprezintă prețurile?

Putin a făcut declarațiile în timpul vizitei sale la New Delhi, în septembrie 2026. El a susținut că Rusia livra în trecut gaz Europei cu 150–180 de dolari pe mia de metri cubi, că europenii au preferat prețurile de piață și că prețul actual este în jur de 1.000 de dolari, cu posibilitatea de a urca la 1.500.

Există o problemă în comparație: nu este precizat anul, cumpărătorul sau contractul pentru prețul de 150–180 de dolari. Iar 1.000 de dolari este un ordin de mărime pentru piața angro dintr-un moment de scumpire, nu suma achitată automat pentru fiecare metru cub cumpărat de fiecare stat, firmă sau gospodărie europeană.

La 11 septembrie 2026, contractul european de referință TTF cu livrare în luna următoare s-a închis la 79,52 euro/MWh. În funcție de puterea calorifică a gazului și de cursul valutar, această cotație se situează aproximativ în zona a 1.000 de dolari pe mia de metri cubi. Creșterea era reală: prețul era cu 11% peste cel din vinerea precedentă. 1.500 de dolari rămânea însă un scenariu invocat pentru viitor, pe care postarea îl prezintă ulterior drept prețul deja plătit.

Cotația TTF este un reper al pieței angro. Facturile efective depind și de contractele încheiate anterior, formulele de preț și momentul achiziției. Agenția Internațională a Energiei arată că, inclusiv în criza gazelor, cumpărătorii cu contracte pe termen lung nu au fost expuși în aceeași măsură ca cei care cumpărau la preț spot.

A cerut Europa prețuri de piață? Da, dar povestea nu începe în 2022

Piețele europene au trecut treptat de la contracte legate de prețul petrolului către prețuri stabilite prin concurența dintre furnizorii de gaz. Potrivit Agenției Internaționale a Energiei, ponderea gazului cumpărat în acest sistem a crescut de la aproximativ 30% în 2010 la peste 80% în 2020. Nu a fost o decizie bruscă luată odată cu sancțiunile împotriva Rusiei.

Sistemul are avantaje și riscuri. Estimarea agenției este că trecerea la prețuri concurențiale a redus factura cumulată a importurilor UE cu aproximativ 70 de miliarde de dolari în deceniul de dinaintea crizei. În schimb, pentru 2021, într-o piață foarte tensionată, agenția estima că UE avea să plătească aproximativ 30 de miliarde de dolari în plus față de scenariul în care ar fi păstrat exclusiv indexarea la petrol. Așadar, există o critică întemeiată privind expunerea la salturile prețului spot. Nu există însă temei pentru afirmația că vechiul preț de 150–180 de dolari ar fi rămas garantat pe termen nelimitat.

Mai lipsește o parte esențială din explicația postării: cantitatea de gaz disponibilă. În ultimul trimestru din 2021, înainte de invazia pe scară largă a Ucrainei, livrările rusești prin conducte spre Europa scăzuseră cu circa 25% față de anul precedent. Gazprom oprise vânzările suplimentare pe termen scurt și nu umpluse capacitățile de stocare europene pe care le controla sau le rezervase. În 2022, livrările rusești prin conducte către Europa au scăzut și mai mult. Aceste reduceri au împins în sus prețurile într-o piață deja dependentă de gazul rusesc.

Nici creșterea din septembrie 2026 nu poate fi explicată numai prin sancțiunile UE. Analiza cotațiilor din acea săptămână indică și perturbări ale livrărilor de gaz natural lichefiat dinspre Golf, pe fondul tensiunilor din Strâmtoarea Ormuz, precum și cerere mai mare de gaz în Europa.

Cele 21 de sancțiuni și gazul încă importat din Rusia

Numărul pachetelor de sancțiuni este corect: Consiliul UE l-a adoptat pe al 21-lea în 23 iulie 2026. Pachetele vizează, între altele, sectorul financiar, tehnologia militară, petrolul și navele folosite pentru a ocoli restricțiile. Existența lor nu înseamnă că toate importurile de gaz rusesc au fost interzise de la început.

Și observația că UE încă plătește pentru gaz rusesc este importantă. Comisia Europeană arată că Rusia reprezenta 12% din importurile de gaz ale UE în 2025, față de 45% înaintea războiului. Comisia estimează importurile rămase la circa 35 de miliarde de metri cubi anual și cheltuiala aferentă la aproximativ 10 miliarde de euro pe an. Acești bani există și reprezintă o problemă reală pentru politica europeană de reducere a veniturilor Rusiei.

Dar „12%” este ponderea din volumul importurilor într-un an, nu prețul plătit Rusiei și nici o garanție că aceleași cantități vor fi cumpărate timp de decenii. UE a adoptat deja o interdicție etapizată: potrivit Consiliului, importurile de gaz natural lichefiat din Rusia urmează să fie interzise complet de la începutul lui 2027, iar cele prin conducte, din toamna lui 2027. Aplicarea și eventualele excepții de urgență vor conta în practică, dar planul adoptat nu susține proiecția unor cumpărări europene neschimbate încă 20 de ani.

De unde vin „încă 20 de ani de război”?

Postarea nu arată niciun calcul pentru această durată. Ca să o estimezi, ar trebui să cunoști cel puțin volumele pe care Rusia le va mai vinde, prețurile încasate efectiv prin fiecare contract, costurile extracției și transportului, veniturile care ajung la bugetul statului și cheltuielile viitoare ale războiului.

Prețul TTF dintr-o zi nu este venitul net al Moscovei. Nici faptul că o parte din gazul importat de UE provine încă din Rusia nu permite deducerea numărului de ani în care aceasta poate continua războiul. Afirmația de 20 de ani este o predicție fără fundament prezentat.

Concluzie

Postarea pune degetul pe două probleme reale: gazul s-a scumpit semnificativ, iar UE continuă, în perioada de tranziție, să cumpere gaz rusesc. De asemenea, cumpărarea la preț spot poate expune consumatorii la fluctuații mari.

Interpretarea propusă amestecă însă un preț contractual vechi, o cotație angro actuală și o prognoză de 1.500 de dolari. Omite reducerea livrărilor rusești și alte cauze ale scumpirii, apoi transformă încasările posibile într-o certitudine despre următorii 20 de ani de război. Acest amestec de fapte reale și concluzii nesusținute justifică verdictul Piperat zdravăn.